După ce a stârnit critici pe internet, piesa "Mamacita" a băieților lui Alex Velea și ai Antoniei, luată în vizor de o vedetă din România: "Se vorbește despre o fetiță de 8 ani și spun, la un moment dat, ceva de genul „mă duc să o fac a mea”

Am ascultat astăzi piesa “Mamacita”, lansată de Frații Velea în care se vorbește despre o fetiță de 8 ani și spun, la un moment dat, ceva de genul „mă duc să o fac a mea”. Și recunosc ca m-a întristat.Nu m-a șocat, ci m-a durut mai degrabă cât de normal pare. E genul de replică pe care o auzi peste tot: în piese, în glume, între oameni și nici nu te mai oprești asupra ei. Dar când o auzi spusă de un copil, despre o fetiță, începe să deranjeze.

Pentru că, dincolo de inocență, e acolo un mesaj pe care îl învățăm foarte devreme: că o fată poate fi „a cuiva”, că poate fi cucerită, luată, revendicată. Și, fără să ne dăm seama, ajungem să legăm valoarea unei fete de faptul că poate fi dorită, aleasă, revendicată de cineva. Nu e despre copil, el doar repetă ce vede și ce aude, dar e despre noi, despre cultura în care creștem și despre limbajul pe care îl normalizăm fără să ne mai dăm seama.

La 8 ani, un copil nu ar trebui să reproducă dinamici de seducție sau de posesie, și totuși se întâmplă. Nu pentru că e ceva în neregulă cu el, ci pentru că fetele sunt sexualizate prea devreme, pentru că relațiile sunt prezentate ca jocuri de putere, iar dorința ajunge să fie confundată cu posesia. Sunt lucruri pe care le vedem peste tot, atât de des încât devin invizibile.

Și poate că exact asta e problema. Faptul că nu le mai vedem. Că nu le mai simțim. Că nu le mai punem sub semnul întrebării.

Pentru că, inconștient , fetele cresc cu ideea că trebuie să fie dorite, alese, validate, că valoarea lor vine din cum sunt privite și din cât de mult sunt dorite. Și mult mai rar cresc cu ideea că ele aleg, că ele decid, că nu aparțin nimănui. Nu este un spațiu real de egalitate, ci, de multe ori, un raport foarte fin de subordonare, atât de subtil încât nici nu îl mai observăm. Un raport în care una este privită, iar celălalt alege, una așteaptă, iar celălalt decide, nu pentru că cineva ne-a spus asta direct, ci pentru că am crescut într-o cultură care repetă aceste mesaje din nou și din nou, până devin normale.

Nu este un atac, este doar un moment de conștientizare. Poate că schimbarea nu vine din gesturi mari, ci din lucrurile mici pe care alegem să nu le mai ignorăm.