INTERVIU! Ce-au în comun Bucureștiul, breakingul și Macanache?

Lorena Martin

Publicat 12. 5. 2026

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Ce-au în comun Bucureștiul, breakingul și Macanache? Breakingul s-a născut pe asfalt, cu două boxe improvizate și-o bucată de linoleu, pe care care copiii învățau să cadă înainte să învețe să danseze. Cinci decenii mai târziu, a ajuns sport olimpic, dar a păstrat din ADN-ul de stradă improvizația și doza de risc.

În București, improvizația e mai mult decât talent pe persoană fizică. E infrastructură. Se vede în trafic, în arhitectură, se-aude pe stradă. “E-așa, freestyle, la noi în București”, crede Macanache.

“Te duci să bei o cafea și ajungi la o cursă de cai. Și după aia, pe un rooftop, undeva, se face beatbox și după aia, la un club de rockeri, dau battle doi rapperi.” Un oraș care nu curge în linie dreaptă, ci pe scurtături și pe instinct. “Toată viața mea e o improvizație”, spune el, “dar și orașul ăsta e după ureche. Vezi cum merg șoferii în București: fiecare întoarce unde vrea”. Se-aude și-n felul în care sună orașul... “Playlistul oficial i-ar fi ceva lăutărească pe break-uri. Și eventual și cu un bețiv cu o vioară, care nu știu ce cântă, dar o zdrăngăne… Oricât s-a schimbat Bucureștiul și-a fost scos tot interbelicul din el, tot se simte așa un pic.”   

Pe 23 mai, Macanache va fi MC la Red Bull BC One, cea mai prestigioasă competiție de breaking din lume, care revine în România după o pauză de 10 ani. În Capitală, pe scena din Piața Operei, 20 dintre cei mai buni dansatori din țară se luptă pentru șansa de-a reprezenta România în finala mondială de la Toronto, Canada. În battle, breakerii nu știu dinainte pe ce muzică dansează, deci improvizează. Nu intră într-o coregrafie fixă, ci într-o conversație fizică: cu beat-ul, cu adversarul, cu publicul.

Breakingul, cunoscut și ca b-boying, sau b-boyeală, cum îi spune Macanache, una dintre cele mai recognoscibile forme ale culturii hip-hop, s-a născut în anii ’70 pe străzile New York-ului, și-a crescut de la petreceri underground până-n programul Jocurilor Olimpice de la Paris în 2024. Pentru Macanache, a fost primul sport urban care i s-a părut cu adevărat viu. A făcut gimnastică ani la rând, într-o lume în care totul trebuia să fie drept și executat la milimetru. În breaking, a găsit exact opusul.

“Cea mai importantă diferență între breaking și gimnastică? Strâmbăciunea”, spune el.

“La gimnastică trebuie să fie totul cât mai întins, drept, corect, ca să nu pierzi puncte. La b-boy parcă câștigi puncte și e mai stylish dacă ești îndoit: cu vârfurile îndoite, cu genunchii îndoiți, cât mai gremlin... Cu cât e mai curat, cu atât parcă nu mai e b-boyeală, e mai mult gimnastică. Și se vede pe unii b-boy, care sunt și gimnaști. Mulți nu zic c-au făcut gimnastică și sigur au făcut, se vede pe stilul lor.”

Aici e, de fapt, diferența dintre saltea și ciment. “Noi, la gimnastică, eram ținuți în puf. Cam asta sunt gimnaștii, niște b-boy ținuți în puf. Aveam saltele, puteai să cazi în cap la orice oră și nu pățeai nimic, te ridicai și mai cădeai de 20 de ori. Dar ca b-boy, dacă ai căzut o dată în cap pe ciment, aia e. Am tovarăși care-au căzut o dată la o chestie pe care au încercat-o și n-au mai încercat de atunci... deloc. ”

E greu și pentru că mulți b-boy învață singuri să danseze. Sau îi învață un prieten care mai știe și el. Se uită, fură scheme, se duc acasă și repetă până-și rup coatele și genunchii. “Începi ușor-ușor, dar la un moment dat trebuie să te arunci într-o schemă complicată, să riști, să vezi dacă-ți iese. Și atunci apare riscul ăla. Na, e riscul meseriei…“

Primul b-boy pe care l-a văzut în viața lui era o pacoste.

“Aveam 8 sau 9 ani, veneam la Dinamo la antrenament, la gimnastică, și noi aveam un soldat acolo. Toate sălile de sport erau păzite de soldați. Și soldatul ăla putea fi mituit, să te lase în sală, să sari și tu pe saltele... Și era acolo un băiat care venea din când în când, un chelios de-ăsta, în trening, cu ceas de aur. Venea și ne deranja mereu saltelele. Era b-boy sigur, nu era gimnast. Venea la patru, cinci, șase dimineața, că până să ajungem noi acolo, el nu mai era... sau duminica, când nu eram noi la antrenamente. Și soldatul ăla făcea o șpagă, stătea geană, și ăla avea și el o sală unde să se antreneze, să încerce salturi sau elemente mai grele... Ne enerva foarte tare, vine el să se învârtă-n cap... Erau mereu deranjate saltelele și antrenorii ne puneau pe noi să le aranjăm, că eram cei mai mici.”

Mai târziu, după ce s-a lăsat de gimnastică și s-a mutat din Titan în Berceni, Macanache a început să descopere lumea asta mai profund: întâlnirile comunității din Tineretului și de la Sala Palatului, rollerii din Herăstrău, cu hainele lor largi, băieții din cartier care se-nvârteau în cap, muzica.

“Ne-am împrietenit cu alți b-boy. Aveam la noi, în Berceni, un băiat cu care mi-am și făcut trupă de rap, Luci, care se-nvârtea în cap, care era prieten cu Paganel și cu încă un băiat, Unchiu’, care avea muzică de b-boyeală. Breakingul, joaca pe care-o făceau ei când se întâlneau să danseze, era tot un fel de sport. Doar că ei spuneau că nu e serios, că se distrează”. Spre deosebire de gimnastică, unde “dacă întârziai sau îți băteai joc de încălzire, îți luai capace.”

Macanache spune că breakingul e și sport, e și artă.

“E o combinație. Mereu m-au atras toate, și graffiti-ul, și b-boyeala, și DJ-eiala… De-aia cred că mă atrage și hip-hop-ul, că e un fel de artă-sport. Am rămas pe rap pentru că e cel mai puțin costisitor, îți permiți… Breaking nu puteam să fac pentru că fusesem gimnast și mă simțeam vinovat: eu am fost antrenat 10 ani de super-antrenor să le fac pe toate, și veneam eu să mă învârt în cap sau să stau în mâini... Mi se părea că e prea simplu pentru mine, mă simțeam că trișez cumva dacă încerc să fiu b-boy. Cum râd eu acum de rapperii ăia care au bani de beat-uri și de clipuri... Practic, în hip-hop, totul e despre sărăcie: eu așa văd hip-hop-ul, o joacă a copiilor săraci. Tu, când vii deja realizat, ai putea s-o faci maxim ca meditație… Altfel scrie poezie Eminescu, altfel scrie poezie Jeff Bezos.”

Deci un rapper bogat nu e rapper cu adevărat?

“Nu prea e. După ce că avem doar asta ca să ne umplem și noi de bucurie, mai veniți să ne luați și chestia asta. Du-te cu Lamborghini-urile tale, cu iahturile tale, distrează-te în club și lasă-ne pe noi în cartier să ne distrăm.” 

Dintre toate momentele legate de scena locală de breaking, unul i-a rămas cel mai puternic în cap: Red Bull BC One în anii de început. Iar faptul că acest concurs vine acum din nou la la București, după 10 ani de pauză, îl entuziasmează sincer. “Mă simt ca un copil în prima zi de școală. Abia aștept să înceapă și să nu se mai termine niciodată. Simt că renaște mișcarea și, în același timp, se reactivează monștrii sacri ai stilului ăstuia.”

În ăștia 10 ani, spune el, și breakingul s-a schimbat. Breakerii sunt mai disciplinați, mai calculați decât erau în anii în care îi urmărea el prin parcuri și săli improvizate.

“Breakerii acum mi se pare că sunt mult mai disciplinați, dacă a ajuns disciplină olimpică. Deși nu ăsta e scopul: breakingul nu ar trebui să ajungă la Jocurile Olimpice, nici skateboardingul, că n-au ce căuta acolo. Nu poți să dai notă pe stil. Toate stilurile sunt marfă. Între zece stiluri marfă, care e cel mai marfă?”

Într-un battle cum e cel de pe 23 mai nu e suficient să-ți faci numărul. Trebuie să-i și răspunzi celuilalt, în timp real. Firește că ai rutine, combinații, mișcări repetate până intră în corp; orice dansator cu experiență le are. Dar adevăratul moment începe abia când se termină ce-ai pregătit de acasă: muzica pornește, runda începe și nu mai rămâne nimic între tine și asfalt. Abia atunci se vede cine ești.

„Acum parcă și b-boyeala a devenit o strofă: ai strofele pregătite de acasă și le cânți acolo, le dansezi, și dacă nu-ți merge ceva, ești gata oricând să improvizezi. După ce și-au epuizat toate rundele de-acasă, abia atunci începe spectacolul. Abia atunci vezi ce faci de la zero.”