INTERVIU Radu Potcoavă, regizorul filmului ”Kîzîm”: ”E ca un espresso: scurt, intens și cu un after taste care (sper) că ține ceva vreme după”

Gabriela Boerescu

Publicat 22. 5. 2026

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Adaugă PRO TV ca sursă preferată în Google

Din 25 mai, pelicula „KÎZÎM”, se vede pe VOYO! Așa că, dacă ai ratat filmul în cinematografe sau dacă vrei să îl revezi, ai șansa să dai play relaxat, de pe canapeaua proprie. Cu această ocazie, regizorul Radu Potcoavă a oferit un interviu exclusiv pentru protv.ro, în care vorbește despre film, cu tot ce înseamnă el: o fereastră către comunitate tătară din România, relațiile dintre părinți și copii, loialitate, apartenență și conflictele tăcute dintre tradiție și schimbare. Un film despre conflictul dintre generații, așa cum nu l-ai mai văzut.

- De unde a pornit totul? Care a fost momentul care te-a făcut să spui: „Acesta trebuie să fie următorul meu film”?
Vechiul meu prieten Liviu Marghidan (producătorul și directorul de imagine al lui “Kîzîm”) m-a sunat într-o seară și mi-a spus că are un scenariu care crede că mi s-ar potrivi. L-am citit, mi-a plăcut mult cum autorul a îmbinat tradițiile tătărești cu povestea maturizării Seldei. Lucrurile curgeau cumva firesc, nu era nimic demonstrativ și tezist în discursul poveștii. L-am sunat înapoi pe Liviu și i-am zis că vreau foarte tare să facem filmul ăsta.

- „Kîzîm” ne oferă acces pe un teritoriu care nu a fost explorat în multe filme: comunitatea tătară din România. Ce anume te-a atras cel mai mult la acest univers și cum s-a desfășurat procesul de documentare?
A fost foarte challenging partea asta cu tătării, din film. În afară de câteva intersecții sporadice cu tătari, pe la mare (prietenul unui prieten de-al unui prieten, ceva de genul), nu știam prea multe despre ei. Doar că sunt buni la lupte și că nu sunt genul de oameni cu care să te iei la ceartă. Cu ajutorul scenaristului Elias Ferkin (de origine tătară, cel care îl și interpretează pe tatăl Seldei în film), am descoperit o lume nouă, cu tradiții foarte interesante, oameni frumoși, deschiși și primitori, și o bucătărie genială. E primul film la care nu am slăbit în timpul filmărilor.

​

- Ai ales-o pe Yeliz Meryem Mustafa, aflată la debut, pentru rolul principal (Selda). Cum a fost castingul și ce calități ai văzut în ea care te-au convins că poate duce pe umeri o poveste de acest gen?
Castingul a fost partea cea mai grea a acestui film. Nu e simplu să găsești o adolescentă aparținănd unei minorități etnice de aproximativ 18.000 de locuitori, împrăștiați prin toată România, o fată de 16 ani care să poată duce un rol principal. Au fost multe etape, multe call-uri și re-call-uri. Yeliz cumva s-a evidențiat de la prima probă, avea o dezinvoltură și o naturalețe în fața camerei care m-a făcut să cred că fata asta are suficient de mult curaj încât să intre complet în povestea asta și în rolul Seldei. Și așa a fost - cred că Yeliz face un rol senzațional.

- Filmul explorează granița fină dintre păstrarea tradiției și libertatea unei adolescente. Cum ai abordat regizoral acest conflict, astfel încât filmul să rămână un spațiu de dialog?
Mi-am propus de la bun început să nu țin partea niciuneia dintre cele două opțiuni. Firesc e să mergi pe un discurs în care libertatea e mai presus de orice - mereu există această tentație, eram deplin conștient de asta. Tocmai de-asta mi-am propus mie însumi un exercițiu de imaginație: să fiu în locul tatălui Seldei, să fac parte dintr-o comunitate etnica mică, dar care a luptat și și-a apărat cu prețul vieții tradițiile, identitatea și obiceiurile. A îți nega identitatea etnică e, cumva, a îți tăia propriile rădăcini, a nu mai fi tu - cred că e un sentiment foarte inconfortabil, pentru mine clar ar fi. Ei, și tot acest discurs venea mereu așa, ca o contrabalansare față de atracția pentru opțiunea de a o lăsa liberă pe Selda. E o graniță foarte fină, cu răspunsuri neclare - iar asta îmi convine de minune mie, ca regizor.

- În distribuție, ai un amestec de actori la început de drum și nume mari din România (Judith State, Tudor Chirilă, Bogdan Farcaș). Care a fost cea mai mare provocare în a uni aceste două lumi diferite pe platoul de filmare?
Pentru tineri, să nu se lase copleșiți de numele mari alături de care joacă sau, pe cât posibil, sa transforme chestia asta în energie pozitivă. Iar pentru actorii consacrați, să creadă ca acesti adolescenți, majoritatea fără experiență în film, sunt suficient de buni încât să ducă povestea pe umerii lor. Cred că am reușit - și, și.

- Povestea este scrisă de Elias Ferchin, care face parte și din distribuția filmului. Cum a funcționat colaborarea cu el pe set?
Până pe set, a fost colaborarea regizor-scenarist. Elias este o persoană foarte matură, caldă, prietenoasă, genul de om lângă care ai pleca la drum - la orice drum. Evident că ne-am mai și contrat pe anumite detalii din poveste, dar aceste contre sunt absolut firești, pentru că nu există doi oameni pe lumea asta care să vadă o poveste la fel 100%. O dată ce scenariul a fost gata, Elias mi-a spus: “Gata. Jobul meu de scenarist s-a încheiat, din momentul ăsta sunt doar Aynur (tatăl Seldei din film).” Și a avut mare încredere în mine, ca regizor, nepunând niciun moment între noi orgoliul cumva firesc al celui ce a creat de fapt povestea, până în cele mai mici detalii.

- Ai spus, în trecut, că genul coming-of-age este favoritul tău. Ce te atrage în mod deosebit la această perioadă a adolescenței și a maturizării?
Faptul că încă ne căutăm, încă ne formăm. Nu suntem siguri pe nimic. E cumva un spațiu între două lumi: cea a copilăriei și cea a maturității. Nu există nimic clar, nu știi când treci dintr-o parte în alta, și care e momentul care te-a dus acolo - pentru că, de cele mai multe ori, e vorba de un moment. E un walking on ice pe care îl găsesc extrem de ofertant din punct de vedere cinematografic. Ah, și îmi place mult să lucrez cu actori adolescenți, mi se pare că sunt mult mai sinceri și mai ofertanți decât multi dintre cei consacrați (cei care cred că au imediat un răspuns pentru orice provocare dintr-un rol, fără să caute prea tare în interiorul lor).

- Ce mesaj ai pentru abonații VOYO? De ce ar trebui să vadă filmul tău?
Kizim e ca un espresso: scurt, intens, și cu un after taste care (sper) că ține ceva vreme după. Asta fără să fie un film pretențios. Situațiile sunt clare, finalul e clar - și totuși e genul de poveste care te pune pe gânduri (mai mult decât să te facă să gândeăti oare ce a vrut sa spun= autorul). E despre adolescenîii de azi, aăa cum sunt ei. A, și are și un soundtrack misto: Dragonu, Killa Fonic, Noua Unspe, etc.

- Cum a fost primită pelicula în cinematografe? Care e cel mai frumos compliment pe care l-ai primit de la cineva după ce a urmărit ”Kîzîm”?
Părerile au fost pozitive - drept dovadă, notele bune de pe site-urile de film. Membrii comunității tătare au avut niște reacții foarte interesante, mai ales doamnele - multe dintre ele aveau ochii înlăcrimați și îmi spuneau că asta a fost și povestea lor… A, și ni se tot cere Kîzîm 2. Dacă reușim să găsim finanțare, as sări oricând în barca asta (evident, alături de aceeași echipă).

Foto: Facebook