Ștefan Mandachi: "Orice dialog cu el mă făcea să mă simt vinovat, fie că-s lacom, fie că nimic nu mă mai satură"

Ștefan Mandachi:  Orice dialog cu el mă făcea să mă simt vinovat, fie că-s lacom, fie că nimic nu mă mai satură
Citeste mai mult despre: Stefan Mandachi, Facebook, mesaj emotionant,
Data publicarii: 27 Aprilie 2021
Data actualizare: 27 Aprilie 2021
Ștefan Mandachi postează pe contul său de socializare mesaje sincere, unele motivațioanale, altele critice, dar scrie uneori și pentru a-și covinge cititorii să acționeze pentru o cauză în care antreprenorul crede. 

Cel mai recent text care de acest fel e însă unul extrem de emoționant și prezintă povestea unui bărbat care l-a impresionat extrem de tare pe Mandachi:

"Când am deschis primul restaurant Spartan în 2012 la Suceava, eram toată ziulica la mall. Fie munceam efectiv, fie abuream clienții. Când l-am văzut pentru prima dată pe Samy, era client și nu cerea nimic. Îl priveam de la distanță cum se târâia curios cu căruciorul prin food-court și manevra joystickul scaunului cu rotile cu un singur deget. Din tot corpul, doar degetul mic de la mâna dreaptă putea să miște. 

Încă de la primele noastre discuții, când realizam că un om ca el poate fi optimist, îi spuneam ca-ntre băieți ”bă, tu ești nebun! Cum poți, mă, să mai zâmbești?” Destinul lui mă îngrozea, dar mă prefaceam indiferent, ca să nu se simtă marginalizat.

Acum vreo opt ani, îmi spunea că oamenii cu boala lui, (distrofie musculară de gradul patru) nu prea ajung la 30 ani. În orice caz, îmi vorbea cu seninătate despre cifre fatidice și detalia licențios cum distrofia încleștează corpul odată cu trecerea timpului, iar oasele înțeapă inima sau strivesc organele. "

 

Când am deschis primul restaurant Spartan în 2012 la Suceava, eram toată ziulica la mall. Fie munceam efectiv, fie...

Posted by Ștefan Mandachi on Monday, 26 April 2021

"Nu cred că i-am priceput pe deplin explicațiile pentru că nu l-am ascultat cu atenție niciodată. Nu i-am acordat vreodată timpul meu. Mai degrabă voiam să scap repede de el. Îi acordam ”audiența” atâta cât să mă liniștesc mental că am făcut o faptă bună. Orice dialog cu el mă făcea să mă simt vinovat într-un fel sau altul (fie că-s lacom, fie că nimic nu mă mai satură etc.).

Adevărul e uneori incomod. De aceea, în Samy mi se oglindesc toate pomenile pe care le-am primit de la viață, toate gratuitățile destinului și bacșișurile grase pe care mi le-a dat Dumnezeu.

Când mă înțeapă vinovăția, găsesc repede soluția să-mi liniștesc conștiința: îi dau niște bani. “Pune-i acolo la spatele căruciorului”. Cunosc locul, dar sunt atât de penibil (sau neatent), încât mereu fac aceeași greșeală: îi întind banii în față, deși el nu poate întinde mâna după ei. Este imobil total. Boala asta (cine dracu a făcut-o să existe, ducă-s-ar pe pustii!) topește musculatura. La “spate” are un buzunar cusut în scaunul cu rotile. Nu știu de ce, dar mereu am senzația că pot să cadă banii din el. De aceea, îi îndes cu precauție, ca să fiu sigur că donația mea nu se risipește și să rămân cu certitudinea că se contabilizează pe undeva prin ceruri milostenia. Exact cum își achitau catolicii răscumpărarea de păcate în Evul Mediu, prin Indulgențe. 

Nu știu cum naiba, dar mereu când mă intersectez cu Samy la mall, fie sunt stresat, fie ciufut, fie n-am destule like-uri, fie n-am fost la sală, fie, fie, fie… De multe ori m-am prefăcut că nu-l văd (dar el nu știe asta) și doar am sunat la managerul restaurantului (vezi că-i Samy în față, dă-i suma x). Măcar acum să afle că, adeseori, am fost mârlan.

Mereu îmi povestește despre mama lui. Nu o laudă, doar îmi dezvăluie ceea ce face pentru el și e îndeajuns să pricep că-i o sfântă. Îl înțeleg destul de bine întrucât și mama mea a fost îngerul meu. Mama îl urnește, îl hrănește, îl spală, îl șterge. Și-l întoarce noaptea de două ori de pe-o parte pe alta, pentru că-i amorțește trunchiul și-l doare în tot corpul. “Ștefan, dacă nu mă întoarce, înțepenesc. Știi ce norocos ești să te poți mișca în somn?”.

La asta chiar că nu m-am gândit: să fii fericit că te miști ÎN SOMN…

El zice că are noroc de maică-sa. Că-i un norocos. Cu adevărat, există copii cu boala lui Samy, care-s aruncați într-o pungă și zac în orfelinate.

Eu am fost la Iași la un astfel de centru pt. copii cu handicap, abandonați. Nimeni nu iese același om dintr-un astfel de orfelinat. Nici măcar angajații, care rămân cu sechele. Doamna directoare mi-a spus că unii angajați fac cancer de la stres. Am întâlnit copilași cu malformații, cu furtune în stomac sau care respiră prin tuburi înfipte-n gât. Am întrebat-o hoțește pe directoare ”doamnă, ce bani aveți nevoie p-aici, pot să vă ajut șî eu?”, sperând să mă sustrag de la ceea ce era atât de previzibi și necesar. ”N-avem nevoie de niciun ban domnul Mandachi, avem nevoie de prezența fizică. Copilașii ăștia plâng în hohote când pleacă vizitatorii. Atât avem nevoie: de PREZENȚĂ umană. De OM. Bani? mai puțin”.

Ce credeți? Am mai călcat pe acolo de acum patru ani? Nici pomeneală. Am trimis oamenii mei cu diverse portocale, dar eu nu m-am mai întors...

Mă sună ieri Samy, că vrea să vină până la hotel ca să facă o poză cu mine (vedeta) și astfel să obțină niște bănuți (de la comunitatea mea de facebook) pentru o excursie mai lungă. A mai călătorit și alte dăți. Am contribuit șî eu cu ceva mărunțiș atunci, dar la vară, vrea să vadă Europa. Și uneori, fără bani nu poți să vezi Europa…

Îl chem la mine la birou la ora cutare. Ajunge la timp, dar uit de el. Am multe pe cap. Mă sună fata de la recepție de două ori, ”vă așteaptă un domn în cărucior”. 

Îl întâmpin cu ”domnu’ Samy”, glumesc cu el că are o cască în ureche de parcă-i de la SRI, mai un clișeu grăbit, un rânjet, apoi ne pozăm: eu în picioare, eu jos, apoi eu cu mâna pe umărul lui (ca să părem mai prieteni decât suntem). Mai depărtați, mai la stânga, amândoi la același nivel etc. Stai! Nu mi-a ieșit bine sacoul, mai facem una. Stai! Ai făcut-o de jos în sus și mi se vede nasul strâmb. 

Termin ședința foto cât de repede pot, apoi îl invit la masă. Adică îl invit singur la masă. Pentru că eu mai am ceva treabă. ”Ștefan, pot să-l chem pe prietenul meu de afară, care m-a adus, ca să-mi ridice lingura la gură?”. Poți, Samy.

Am epuizat repede subiectele de discuție, motiv pentru care îi cer detalii pentru postarea aceasta, pe care-o citești. Cred că la viața lui l-am întrebat de zeci de ori, dar acum, repet: ”deci… zici că nu poți mișca decât un singur deget? Doar atât, nimic altceva?” 

Probabil s-a săturat șî el să-mi dea același răspuns, dar e amuzat și repetă ceea ce știam de ani de zile: ” Ștefan, mie dacă-mi miști degetul de pe joystick la zece centimetri, zac aici până mâine”. Cum adică? mă mir eu. ”Uite-așa, dacă nu vine nimeni să-mi mute mâna pe buton la locul ei, mă găsești în același loc până mor”.

Îl invit în restaurant, dar sunt un om ocupat, prin urmare dispar cu responsabilități. Patrulez fără direcție prin hotel, apoi reintru tiptil în restaurant. Trec pe lângă Samy, care așteaptă cumincior să fie hrănit și întinde gâtul spre furculița cu pește de la băiatul care-l însoțește. (Rimează)

Foindu-mă fără direcție, am o revelație: cred că sunt la fel de chel ca Samy. (e profund, știu, dar cel mai limpede în viață remarci ceea ce te complexează).

Și cum orice revelație vine la pachet cu altele mai mici, mă întreb… Dacă-l mănâncă chelia pe Samy? Ce naiba face? Sau dacă-l scarpină urechea și e neînsoțit? Îmi reapar în minte infiorătoarele ultimele zile din viața mamei mele, când nu se mai putea mișca. Știam cât suferă și o vedeam cât luptă pentru viață. Se uita în ochii mei, iar eu mă schiungiuiam disperat: ”dacă o mănâncă pielea capului? efectiv nu poate să-și miște mâna să se scarpine”.

Unul dintre cele mai mari miracole este să te poți șterge singur (…). Nu crezi până nu vezi. Eu am văzut și cred.

”Samy, o să contribui șî eu la excursia ta cu bani, dar am să fac o postare care o să-ți asigure donații să te deplasezi chiar și pe alte continente. Există români cum nici nu-ți imaginezi, oameni buni.”

Și am plecat val vârtej cu treabă.

Eu o să contribui primul, dar trebuie să fim mai mulți. Pentru că Samy mai are și alte nevoi și nu e doar pentru acum. Pe mine nu mă interesează ce face el cu banii sau dacă-i folosește precum insinuează. Asta nu pot garanta, dar omul ăsta mi-a zis că are o nevoie. Punct. Facă ce-o vrea cu ei. Eu atât știu: banii sunt buni și utili. Eu iubesc banii. Banii trebuie repectați și înmulțuiți, pentru că iată, pe lângă prezență umană, uneori e nevoie și de bani (nu mai puneți botu la naivii care vă spun că banii sunt ochiul dracului).

Am ajuns la final, dar nu-mi iese nicio concluzie-miracol prin care să vă motivez să-l ajutați pe Samy. Oricum cei mai mulți se plâng că scriu prea mult și citesc pe diagonală. 

Voi încheia totuși cu informația că Samy are 31 ani. Am sperat să ating corzi sensibile că e încă viu. Să fie ca o cireașă de pe tortul dramatic. Dar n-are niciun neam finalul ăsta. Nu se leagă nimic epic. Nu știu cum să îndemn lumea să-i dea niște cash lui Samy. Habar n-am. 

Până una alta am dat copy-paste la contul primit de la el pe whatsup. Sper că a scris corect contul cu singurul deget funcțional. Vă asigur că dacă îl ajutați v-ar transmite ceea ce-mi scrie mie de fiecare dată când îmi mai spăl păcatele: ”Mulțumesc mult de tot Ștefan. Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Ștefan Mandachi își încheie postarea cu datale prin care Samy poate să fie ajutat. Dacă vrei să contribui și tu, o poți face într-unul din conturile de mai jos:

Nume: Popovici Samuel

Cont in lei: RO55BTRLRONCRT0443203501

Cont in euro: RO05BTRLEURCRT0443203501

Banca Transilvania

Cont paypal: projects.samy@icloud.com

Pe VOYO.RO poți urmări emisiunile preferate, cu 24 de ore în avans. Vezi și noua ofertă de filme și seriale doar pe voyo.r

PE PRO TV PLUS PUTEȚI VEDEA HOW TO TIKTOK

FOTO: ȘTEFAN MANDACHI FACEBOOK/PRO TV




VIDEO PROTVPLUS.RO
STIRILEPROTV.RO
Mai mult pe STIRILEPROTV.RO
Modifică setările cookies