Akikai Junior
Publicat
Andreas Bu
Citeste mai mult despre:
Romaniiautalent-RGT Sezon 4-Semifinale RGT Sezonul 4-Semifinala 3 sezonul 4,
Actualizat
M-am născut în Oradea pe data de 15 noiembrie 1962. Povestea mea a început într-un mic atelier de pictură, atelierul mamei mele. Mirosul vopselei de ulei mi-a umplut nările de cînd mi-am deschis pentru prima dată ochii. Dar înainte de povestea mea a existat povestea mamei mele. Reichel Edith s-a născut în anul 1930 la Satu Mare. Fiind talentată la desen s-a angajat înca de copil la un studio unde se ocupa de retușarea fotografiilor. Ulterior a reușit să își facă o profesie din pictură, cu care ne intreținea de una singură, pe mine și pe cele două surori ale mele, Edita și Eva. Știu că îi plăceau drumețiile prin munți și o dată pe săptămână juca remi cu prietenele ei. Abia asteptam să ajunga acasă și să îmi povestească ce noroc sau ghinion a avut în joc. Când lucra în atelierul ei simțeam nevoia să încerc și eu, să pun mâna pe un creion sau pensulă și să o fac mândră, să o văd zâmbind. Cred că mi-am descoperit talentul în momentul când am reușit să îl desenez pe Piff sau Mickey Mouse, pe care îi copiam din revistele pe care le aveam. Aveam în jur de 5 sau 6 ani. Atunci înca nu știam că ce înseamnă talent, doar simțeam că ma pricep la ceva, iar mama era mulțumită de mine și mă lăuda. Pe tatăl meu îl chema Buh Andrei, era pilot de meserie si s-a născut in 1931 la București. Pe el l-am cunoscut de abia după ce m-am căsătorit. Dar nu mă pot plânge de nimic. Am avut o copilarie frumoasă. Pentru mine viata era un teren de joaca, e păcat că nu o mai văd așa. Eram un copil curios care nu își cunoștea limitele. Cum sunt toți copiii de altfel, pentru mine totul era o încercare, un obstacol care trebuie depășit, un moment care trebuie cucerit. Țin minte că in mijlocul curții era un nuc pe care mi-am construit și un mic post de observatie de unde puteam să privesc în jur la ce se întamplă pe stradă. Cred că mă simțeam stăpânul câmpului meu vizual și am început să îmi doresc să mă pot cățăra tot mai sus. De la nucul din curte, la zidurile cetății din Oradea, cătăratul m-a condus spre primul meu vis. Alpinismul. La 16 ani am început să fac alpinism la clubul de alpinism IAMT. Astfel am reușit să cuceresc alte posturi de observații de unde lumea părea liniștita și mica, iar eu o puteam privi cum respira sub ochii mei. Pe atunci îmi doream să devin salvamont și am absolvit școala alpina de vară. Cred că mai există ceva din copilul acela curios în mine. Sigur mai trăiește pe undeva. De fapt nimeni nu vrea sa devină în totalitate adult serios cu obligații depline. Așadar încerc să hrănesc copilul din mine cum pot eu mai bine. Cu jocurile electronice. De la console la jocuri PC, cuceresc alte lumi împreună cu cel mai bun prieten al meu, Szebi. Un alt adult serios cu obligații depline care încearcă și el șă își retrăiască copilaria. De fapt asta e Everestul nostru. Invingerea îmbătrânirii. Dar să trecem mai departe. La 17 ani am cunoscut-o pe soția mea, Buh Iren. În clasa a XI-a am devenit colegi de bancă. Eu m-am îndrăgostit de ea la prima vedere, deși sună ca un clișeu, și nici ea nu mă crede. Dar după ce am vazut-o, știam că îmi voi petrece tot restul vieții mele cu ea. Însă nu mi-a fost ușor să o cuceresc. A durat aproape un an pâna am reușit să o țin în brațe, și de atunci nu i-am mai dat drumul. De la colegi de bancă am devenit colegi de muncă, pictează si ea. Este singura persoana care știe ce pot mai bine și ce pot mai rău, așa că încerc mereu să o fac și pe ea mândră cum obișnuiam să o fac pe mama. De asta perseverez mereu in domeniul picturii, este cel mai de preț critic artistic al meu. Însă la final suntem parteneri de joaca, de viață, părinți. Suntem parteneri de înot ,un hobby comun al nostru, și la finalul zilei suntem acei copii de 17 ani care odata sau îndrăgostit, iar acum, dupa 31 de ani de căsnicie se pot numi fericiți. Rodul iubirii noastre este fiica mea, Barbara Suciu-Buh. Ea are 25 de ani și a urmat și ea cumva pasiunea familiei noastre, și anume arta. A terminat facultatea de cinematografie din Cluj Napoca și își dorește să facă animații de lungmetraj. Eu am încercat mereu să o susțin cum pot eu mai bine. Deși nu intodeauna a fost usor, dar nu îmi doream ca ea să simtă acest lucru. Voiam să o ocrotesc de greutățiile vieții, dar îmi dau seama ca nu am această putere. A avut momente cînd a renunțat la visurile ei, dar sunt sigur că într-o zi îi voi putea privi filmele dintr-o sală de cinema. Este căsătorită cu noul membru al familiei, și alt pătimaș al artei, Florin Suciu-Buh de 25 de ani si el, actor si iluzionist, păpușar la Teatrul de păpuși din Cluj. Împreună cu fiica mea încercă să își pună talentul pe o singură masă și să ofere celor din jur spectacole vizuale pline de acel idealism copilăresc de care avem cu toții nevoie. Nu știu care a fost mai exact momentul în care mi-am dat seama că ceea ce fac este un talent. Desenul, pictura și în general arta vizuală au fost dintotdeauna un lucru familiar, atingerea vopselei, mirosul ei au fost dintotdeauna parte din viața mea. Poate prima mea reușită a fost când i-am facut bunicului un portret. Care împreună cu cel facut pentru bunica mea și-au găsit locul în albumul familiei mele. Atunci a fost prima dată când am realizat eu însumi că pot crea lucruri frumoase cu propriile mele măini. Dar a durat mult până ce am ajuns pictor de profesie. Mai întâi am lucrat ca mecanic auto, mai târziu ca lăcătuș sculer. Trebuie să recunosc am avut o oarecare reținere față de această meserie. Este de la sine înțeles, arta nu este o meserie, este o vocație. Iar o vocație necesită mult efort și din păcate de cele mai multe ori nu are rezultate materiale. Dar m-am decis să îmi urmez chemarea și am absolvit la Școala populară de artă Francisc Hubic din Oradea, secția de pictură. Până în acel moment familia mea a privit talentul meu pentru pictura ca pe un hobby, dar după ce am început să vând primele tablouri lucrurile s-au schimbat. Sprijinul lor nu era în nici un caz de valoare materială, nu le ceream asta și nici nu erau vremurile. Ei mă sprijineau emotional, ma lăudau și încercau să îmi găsească clienți, se lăudau prietenilor și cunoştințelor lor cu ce poate fiul și fratele lor. Reușitele mele nu au fost foarte mari, am avut o expoziție în Elveția cu critici foarte bune, dar din pacate fără folos material, picturi in diverse galerii din Romania și Ungaria. Dar nu le pot numi reușite. Reușită, pentru mine, sunt cuvintele de laudă ale cliențiilor care, după ce își văd pictura comandata, simt nevoia sa-mi trimita o scrisoare de multumire. Reușită pentru mine e când soția mea îmi spune ce frumos e acest tablou, reușită pentru mine e cînd fiica mea se bucură de un tablou primit de la mine. Acestea pe planul profesional. Însă adevăratele reușite nu sunt măsurabile în satisfacții vocaționale. Ele sunt cele emoționale, cele familiale. Sunt un om simplu cu mici capricii, sincer și punctual, sunt un perfectionist fără limite și un visător de asemenea. Sunt un copil curios care încearcă să se cațere pe cele mai înalte vârfuri ale propriilor sale reticiențe. Sunt aici pentru că am ceva de oferit. Ce anume pot oferi? O formă vizuală a artei, un mod jucăuș de a picta, ba chiar o nouă tehnică. M-am gândit ca daca reusesc sa captez atentia publicului, poate reusesc sa atrag câteva persoane (care nu s-au gandit niciodata să picteze). Și de ce nu aș putea face asta? Nu îmi place să mă compar cu nimeni, nu cred că oamenii sunt comparabili sau ar trebui să fie comparați unul cu celălalt. În fond, fiecare viață e unica si personală în felul ei. Dar e bine să ai idoli, idolii te ajut să perseverzi. Eu, spre exemplu, mă pot imagina un Bob Ross al României, poate. Dar sunt Andreas Bu și îmi doresc doar să fiu o sursă de inspirație pentru cei care își doresc să folosească una din tehniciile mele. Desigur, nu sunt chiar atât de altruist cum par. Am și eu micile mele egoisme imaginare. Peste cinci ani, spre exemplu, as dori sa mă văd pe scenă la un concert Ziggy Marley unde voi picta în memoria tatălui său. De asemenea, nu aș refuza o demonstrație de pictura la Hong Kong, eventuale emisiuni în care să învăț telespectatorii să picteze sau alte workshopuri și demonstrații în întreaga lume. De fapt, asta îmi doresc. Iar în momentul în care un prieten m-a încurajat să particip la “Românii au talent”, mi-am pus capul la bătaie să vad dacă este posibil sa fac din pictura clasică pe care o practic un performance. Și după multe experimente am găsit o tehnică care deservește toate aspectele unui live performance. Și atunci m-am hotărât să mă înscriu în competitie. Cred că nu sunt singurul care afirmă acest lucru dintre participant, dar am trait o nouă experiența. Reacția publicului și a juriului a meritat tot efortul, toate nopțile nedormite și toate pânzele rupte până în acel moment. A fost un sentiment greu de explicat, dar e ceva ce pot spune că sunt norocos că l-am trait. Un sentiment că toată sala ti-e aproape ca un prieten care se bucură ca ai reușit. Un prieten care a transpirat împreună cu tine, care și-a ținut pumnii strânși pentru tine și după aceea mi-a fost alături în eventuale lacrimi de bucurie. Următorul pas este unul nesigur dar frumos, orice ar fi. Mi-ar plăcea să pot retrăi acea clipă pe scenă, mi-ar plăcea să imi revad acel prieten, să fiu alături de ceilalți participanti, să pot performa mai departe. Dar acest Everest nu este doar al meu, este al tuturor participanțiilor. Și nu sunt singurul om care merită să facă următorul pas spre visului lui. Sunt doar unul dintre ei. Mi-ar plăcea mult, vă dați seama, să câștig concursul, iar cu banii am un singur plan, să călătoresc impreună cu familia mea. Sunt atâtea locuri de văzut, și atâtea momente pe care îmi doresc să le trăiesc alături de ei. Ce pot eu oferi este simplu, experiență profesională. Iar dacă oamenii au nevoie de cunoștințele mele sunt mai mult decât fericit să îl impart cu ei. Să îi învăț să picteze, să le arăt ce am desoperit eu ca mai apoi ei să poata descoperi alte tehnici. Iar așa pictura poate crește, se poate îmbogăți cu dragostea mâinilor care o creează. Iar emisiunea Românii au talent mă poate ajuta să ajung să pot comunica pe această cale. Îmi poate schimba viața, în primul rând meseria. Din pictor aș putea deveni artist performer. Și ce mi-asi putea dori mai mult ? Sunt în fața poate ultimului munte vocațional și îmi voi da toată silința să il urc.
