În contextul lansării show-ului psihologic Trădătorii la PRO TV și pe VOYO, criminologul Dan Gabriel Rusu, expert în analiza comportamentului uman și în descifrarea adevărului din spatele cuvintelor, a oferit un interviu exclusiv pentru protv.ro. Aflăm de la el cum sunt detectate minciunile în anchetele reale, cât de utile (sau nu) sunt micro-expresiile și detectoarele de minciuni, dar și cât adevăr este în miturile propagate de filmele polițiste.
Care sunt primele semne la care vă uitați când bănuiți că cineva minte? Cum recunoașteți pe cineva care vrea doar să pară sincer?
„Un studiu mai vechi arăta că, în medie, fiecare dintre noi minte de două ori pe zi. Minciuna ar trebui privită pe un continuum. Există minciuni albe, inofensive, chiar altruiste și minciuni care pot deturna o anchetă penală, sau pune viețile unor oameni în pericol. Cu toate astea, unele teorii susțin că, în mod implicit, tindem să credem ceea ce auzim, iar îndoiala apare abia atunci când povestea începe să pară inautentică.
Un semn la care sunt mereu atent atunci când analizez discursul cuiva ține de raportul dintre detaliile ce pot fi verificate comparat cu detaliile folosite ce nu pot fi verificate. Mă mai uit și la folosirea verbelor și prezența elementelor senzoriale în discurs (cum a mirosit ceva, ce a auzit, văzut). Nu aș vrea să dau prea multe detalii care pot fi folosite greșit. Totuși, pentru mine, este mai interesant să analizez motivele din spatele unei minciuni sau funcția acesteia.”
Există gesturi sau micro-expresii care trădează un suspect mai des decât altele?
„Întrebarea dumneavoastră pleacă de la o teorie foarte interesantă care se numește „Ipoteza Scăpărilor Involuntare”. Ideea din spate este că atunci când mințim simțim o emoție foarte puternică, de frică sau vinovăție, ce erupe în comportamentul non-verbal, în ciuda încercărilor noastre de a ne controla.
Există un serial la televizor care a popularizat această idee, pe care recunosc că l-am devorat și eu cu mulți ani în urmă. Se numea „Lie to Me” și se baza pe o carte populară de prin anii ’80 – „Telling Lies”. Personajul principal al serialului, Dr. Cal Lightman, avea această capacitate de a citi micro-expresiile celor pe care îi investiga. Cal reușea, fără greșeală, să prindă răufăcătorii printr-o citire rapidă a micro-expresiilor faciale. Era fabulos!
Problema cu această perspectivă este că putem fi anxioși sau agitați din tot felul de motive, inclusiv de teamă că nu vom fi crezuți chiar atunci când spunem adevărul. Fie că spunem adevărul sau nu, cu toții încercăm să părem cât mai credibili. Așa-zisele indicii prin micro-expresii nu fac decât să deschidă cutia Pandorei a prejudecăților și a acuzațiilor greșite. Cu alte cuvinte, cercetările ulterioare nu au găsit dovezi că această teorie ar fi validă sau eficientă în detectarea minciunilor.
Așadar, dacă vrem să detectăm minciuni nu stăm pasivi să observăm comportamentul non-verbal, ci mai degrabă intervenim prin tot felul de strategii verbale pentru a genera indicii în dialog cu acea persoană. Astăzi, strategiile se axează mult mai mult pe comportamentul verbal și mecanismele cognitive din spate decât pe comportamentul non-verbal. De exemplu, știm că mințitul vine cu un cost cognitiv mai mare decât spusul adevărului. Atunci când mințim trebuie să inhibăm ce știm că este adevărat, să construim minciuna (dacă nu este deja construită deja foarte bine) iar în același timp să analizăm reacția receptorului în timp real. Astfel, aceste persoane pot părea mai controlate, iar timpii de răspuns pot uneori să fie mai lungi. Cu toate astea, din păcate, momentan nu există un nas a lui Pinocchio după care să ne putem lua, deși sperăm să putem detecta unul pe viitor.”
În ce măsură intuiția contează în meseria dvs., comparativ cu metodele științifice? Cât de mult contează experiența personală în a „simți” o minciună?
„Intuiția și experiența contează foarte mult. Știința nu a identificat încă tot ce se poate în acest domeniu. Totuși, experiența și intuiția trebuie trecute prin filtrul gândirii critice, deoarece, altfel, pot duce la perpetuarea unor prejudecăți.
În medie, detectăm minciunile cu o acuratețe de 54%, adică doar puțin mai bine decât dacă am ghici la întâmplare. Se pare că unele persoane din serviciile secrete și poliție au rate de detectare ceva mai mari, deși această opinie nu este general acceptată. Unii polițiști detectează mai ușor minciunile probabil pentru că sunt mai suspicioși, dar asta vine cu anumite costuri. De exemplu, oameni nevinovați pot fi acuzați pe nedrept. Există opinii potrivit cărora indivizii care reușesc să mintă convingător ar fi, de asemenea, mai abili în identificarea minciunilor altora. La persoanele instruite corect acest procent poate crește semnificativ de la 54%, chiar până la 70-80%. Și nu, nu se face prin citirea micro-expresiilor faciale.”
Puteți să ne dați un exemplu concret din carieră unde ați descoperit minciuna și cum? Ce instrumente concrete folosiți, în afară de interogatoriu, pentru a verifica adevărul?
„S-a întâmplat ca unele persoane cu care am lucrat să omită, în conversațiile cu mine, aspecte importante din trecutul lor. Pentru a verifica veridicitatea celor auzite trebuie să triangulezi, adică să compari informațiile pe care le primești cu cele din presă și din documentația pe care o ai la îndemână, pentru a ajunge cât mai aproape de realitate. Multe persoane care comit omor își schimbă numele după eliberare și nu am putut găsi prea multe informații în presă despre crimă. Într-un caz, Albert (pseudonim) a omis să-mi spună că, înainte să intre prin efracție, a acoperit cu bandă adezivă vizorul ușii victimei... un detaliu care mi-ar fi schimbat semnificativ perspectiva asupra crimei comise. Am descoperit minciuna imediat după ce am aflat numele original a lui Albert.
Pentru mine, mai important decât acea omisiune a fost motivul pentru care Albert a făcut-o. Pe de o parte, este vorba de a consolida ideea unei crime comise intempestiv – adică de a se distanța de acțiunea lui și a reduce din responsabilitate. Pe de altă parte, acest truc narativ are de-a face cu crearea unei imagini cât mai pozitive în interacțiunea cu mine.”
Care este cel mai mare mit despre detectarea minciunii pe care îl vedeți des în filme?
„De departe, cel mai des întâlnit mit este că persoana care minte este vizibil emoționată sau tensionată. Din acest motiv, spune mitul, mincinosul se uită într-o parte (de regulă în sus sau stânga) atunci când minte. Ar mai fi ideea că persoana care minte se atinge pe față pentru a se liniști sau pentru a se acoperi. Cercetarea curentă nu indică aceste comportamente ca fiind indicii serioase de detectare a minciunii. Cu toate astea, din păcate, vedem astfel de mituri răspândite și prin manualele de poliție.”
Sunt detectoarele de minciuni la fel de eficiente precum le prezintă Hollywood-ul?
„Premisa poligrafului este că persoanele care mint vor avea un răspuns fiziologic (precum ritmul cardiac, transpirația palmelor, respirația) mai ridicat la întrebările care au legătură cu secretul/minciuna lor comparat cu întrebările de control (care nu au legătură). Haideți să luăm un caz fictiv. Un prieten de-ai victimei care a fost ucisă este supus testului poligraf. Acesta, de cele mai multe ori, chiar și nevinovat, va simți un val de emoții copleșitoare în timpul acelui interviu, mai ales la întrebările ce țin direct de uciderea prietenului său. Mai mult, se va teme că poate nu va fi crezut de autorități. Aceste emoții vor genera modificări fiziologice detectabile de aparatul poligraf, chiar dacă acest prieten nu a avut nicio implicare în crimă.
În plus, testul poligraf este vulnerabil în fața unor contramăsuri care pot fi luate de cei ce sunt supuși testului. De exemplu, număratul descrescător din 7 în 7 și altele. Există variații ale strategiilor folosite cu ajutorul poligrafului, dar în general nu este considerat eficient, să fiu diplomat.”
În realitate, cât de mult se folosește profilarea psihologică în anchete?
„În Anglia, rolul de „profiler” a evoluat în funcția de Behavioural Investigative Adviser (BIA), un tip de consilier specialist aflat sub tutela National Crime Agency, care oferă sprijin în cele mai dificile anchete ale poliției. De regulă, aceștia sunt implicați în cazuri complexe de omucidere sau infracțiuni sexuale. Rapoartele consilierilor de analiză comportamentală se concentrează, printre altele, pe investigarea comportamentului la locul faptei, anticiparea caracteristicilor infractorului sau dezvoltarea strategiilor de interviu. Acești specialiști pot fi extrem de valoroși, însă sunt foarte puțini la număr și utilizați mult mai rar decât ne-ar face să credem serialele de pe Netflix. De exemplu, în 2023, National Crime Agency avea doar trei persoane care lucrau cu normă întreagă ca BIA, alături de doi psihologi (clinicieni și judiciari) și un profiler geografic.”
Se întâmplă vreodată ca un suspect să „joace teatru” și să păcălească anchetatorii?
„Suspecții încearcă să păcălească anchetatorii tot timpul, mai ales atunci când mizele pentru ei sunt mari. De exemplu, atunci când aflarea adevărului le-ar aduce ani grei de pușcărie. Pe de altă parte, unii ar spune că „jucăm teatru” tot timpul atunci când interacționăm cu alte persoane pentru a prezenta o versiune a noastră mai favorabilă. Ne dorim să fim plăcuți de cei cu care interacționăm. Din acest motiv unii sociologi spun că avem un „Comportament de scenă” și unul „de culise”.”
Dacă v-a intrigat cum se detectează minciuna în realitate, pregătiți-vă pentru un joc al minții fără milă. În curând, la PRO TV și pe VOYO, începe „Trădătorii”, un show în care, ziua, concurenții luptă umăr la umăr pentru premiul final, iar noaptea, trădătorii îi elimină, rând pe rând, pe cei nevinovați.
CITEȘTE ȘI:
Sursă foto: Facebook Dan Gabriel Rusu
