Doctor pe Covid - episodul 4: Invazia suspecților

Doctor pe Covid - episodul 4: Invazia suspecților
Autor: Liviu Stanciu
Data: 28 Mai 2020
”Doctor pe Covid” este o incursiune în viața unui medic român, care a fost detașat pe covid, la cerere. ”Eu de-asta m-am băgat aici. De-asta am făcut medicină. Vreau să salvez oameni din situații grave, să rezolv cazuri de nerezolvat. 

”Sunt obosită moartă.”, îmi spune Ana, cu voce de robot telefonic. A adunat deja niște zile pe secția de covid și abia a început ”distracția”. Vânătăile nu-i mai trec complet de la o zi la alta, pentru că s-au adunat una peste alta. Nu se plânge, observ eu...

- O să treacă.

- Ce-ai pățit? Nu te aud des că ești obosită...

- A fost horror! Au început să vină, valuri. E război civil aici. Suspecții nu vor să stea cu ceilalți suspecți. Cât așteaptă testele, fac scandal. Normal, ar trebui să-i ții separat, pe fiecare în parte, dar cum să faci asta? Nu ai unde. Trebuie să ”te descurci”, știi tu...

- Și te descurci?

- M-am descurcat... Noroc că avem ”țarcul” ăsta... Ceva distanță, măști, aer liber... S-au mai liniștit. Nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă în spitalele care nu au cum să se ”descurce”, cred că e teroare.

- Ca în cărțile alea ale tale...

- Mai rău. Măcar, acolo știi că la sfârșit tot îl prind. Aici, nu știi nimic.

Și e nașpa rău, că am toate alea aburite, tot timpul, mă plimb ca oarba de colo-colo. Mi-a crăpat obrazul de rușine, am stat să mă chiombesc la o radiografie zece minute, nu vedeam nimic. Și mori de cald. Și toată lumea țipă, și are ceva de reclamat, și dacă vorbești cu ei, vin toți în același timp să-i ajuți cu ceva, și simți că te sufoci în combinezon. 

- Pe mine m-ai convins, vin voluntar!

- Ești haios tu, dar să vii să stai o zi acolo...

- Doamne ferește...nici măcar o oră nu-mi trebuie!

De fapt, aici apare cea mai mare problemă. Nu neapărat virusul în sine sau cifrele de mortalitate, ci numărul mare de bolnavi și suspecți care ajung în același timp pe capul doctorilor. Dacă sunt prea mulți, depășesc rapid capacitatea spitalelor, care se blochează și devin ineficiente. Nu mai sunt paturi, nu mai sunt aparate, nu mai sunt suficienți doctori să aibă grijă de tine. În tot acest timp, viața și moartea continuă dansul morbid al cifrelor. Accidente de mașină, accidente de muncă, infarcturi, atacuri cerebrale, crize renale, pneumonii. Cifrele aleargă indiferente la pandemie. Și se adună, se acumulează rapid până la prag de colaps. Până clachează instituții și oamenii care le dau viață. Un întreg sistem care se bazează pe faptul că nu avem nevoie, toți, în același timp, de ajutor...

- O să ne descurcăm...Mereu ne descurcăm.

- Zici asta pentru că ai cum să ții suspecții la distanță unul de celălalt. Și ai și paturi destule, momentan.

- Momentan, da. Dacă n-o să mai fie, o să ne descurcăm. Nu știu cum, dar ne descurcăm noi.

Trebuie. Am avut una simptomatică, a adus-o salvarea direct acolo. Și voia nu știu ce tratament i-a spus ei medicul de familie că-i trebuie, nu voia să aștepte. Am dus-o în țarc, la aer liber. Asta mă enervează, servicii medicale de căcat. Să faci oamenii să aștepte, nu suport. Totul durează oricum, sunt mulți, nici nu vezi bine, suntem puțini. Nu îmi place să țin oamenii mult. Dar n-aveam ce să fac. Erau, cu totul, vreo douăsprezece ambulanțe.

Ana începe să dea semne de nervozitate. Se întâmplă rar, așa că îmi las un minut să o studiez. Sunt martorul unui moment rar, neobișnuit. Mă amuză puțin, dar mă abțin să râd, pentru că am senzația că urmează să-mi tragă una după ceafă. Înțeleg de ce nu vorbește mult, în general. Dacă o face, se deschide și pierde toată protecția pe care și-a exersat-o pentru cotidianul ei de ”marțian”. Se calmează, oftează scurt, și se întoarce în dialog.

- Ce mai vrei să știi?

- Alte aventuri?

- E, aventuri. A venit una cu ambulanța, simptomatică. Plângea non-stop, că ea nu stă, ba stă, s-o internez. Ba, nu mai stă. Îmi venea s-o tuflesc, că eu nu-i las pe jos, îți dai seama. Chem ambulanță să-i ducă acasă, ea ba voia să stea, ba nu mai voia nici să semneze că pleacă. Îți dai seama că e nașpa să tot suni ambulanța, dup-aia s-o anulezi. E nașpa în mod normal, dar acum.

- Și a stat?

- Până la urmă, a rămas. Dar tot așa. Când se liniștea, când plângea, că ea pleacă. 

În timp, îți diversifici activitatea, nu e cum vezi în Doctor House... Faci poante, te maimuțărești, râzi cu ei, deși, de cele mai multe ori, nu-ți arde. Au nevoie de moral, nu de roboți. Au fost zile cu accidente, cazuri multe venite grămadă, de tot felul. Infirmierele sunt depășite rapid. Pui mâna pe căruț, urci bolnavul, îl scoți la ”o tură”. I-am zis ”capul la cutie, că sunt varză la condus!”. Am alergat cu el pe culoare, l-am mai înveselit. Faci tot felul.

Printre, faci și niște medicină...

Cine zice că se face medicină la covid, mănâncă rahat. Nu poți cu stetoscop, și fără stetoscop, ești mort. Cum să-i asculți plămânii?!

- Păi de ce nu poți?

- Păi unde să-l bagi sub glugă și rahaturile alea? Ai urechile acoperite. Faci medicină din ce vezi, așa, și cu pulsoximetru, și din analize, și din simptomele pacientului. Asta este medicină-orbete. Așa, înțelegi cel mai bine mortalitatea...

Am un respect maxim pentru asistente, nu știu cum naiba recoltează prin trei rânduri de mânuși. Sunt așa de blindată, că abia simt când mă lovesc de pereți.

- Și cât stai așa?

- Cât e nevoie. Ieri am stat de la 9:00 la 17:30,  apoi de la 19:00 la 00:00.

- Ai trecut tu prin mai grele de-atât...

- Da.

VA URMA
 

Citește și: Doctor pe Covid - episodul 3: Prima noapte de război

Foto: Getty

Viata bate vlogul - sez. 2, episodul 10: Emanuel Cîrstea, salvatorul familiei la 12 ani!




VIDEO PROTVPLUS.RO


STIRILEPROTV.RO
Mai mult pe STIRILEPROTV.RO