Am 3 surori și un frate. Am crescut la bunica din partea mamei până la 10 ani. Locuiam în Ilfov, era ca la țară: aveam păsări, porci și capre cu care mergeam la păscut. Eu nu  voiam să plec de la bunica, eram prietene, eram o echipă și nu concepeam viața fără ea. În clasa a 5-a m-am mutat obligatoriu la ai mei, în București. A fost sfârșitul universului meu de copil.

Nici nu prea îi cunoșteam pe părinții mei, nu aveam o relație cu ei, îmi era rușine să vorbesc cu ei. Aici lucrurile erau urâte: tata se îmbăta și spărgea totul prin casă, iar mama era mereu depresivă și nervoasă. Erau seri în care nu dormeam și stăteam între ei să nu se bată. Uneori nu aveam mâncare sau căldură. La școală nu m-am adaptat, eram o țărăncuță care nu știa să traverseze strada pe la semafor, mă comportam ca un băiat și descărcam problemele de acasă prin agresivitate la școală. Abia așteptam ziua de vineri ca să plec la mamaie. Ea mă calma, cu ea vorbeam. 

Când aveam 14 ani, ai mei au divorțat la insistențele noastre, dar au continuat să locuiască în aceeași casă.

După ce am terminat liceul, lucram ca model și m-am mutat cu chirie. În scurt timp, părinții mei au fost evacuați din casa în care stăteau și i-am luat la mine. De atunci, mi-am asumat rolul de a avea grijă de ei, fiind vorba și de niște probleme de sănătate ale părinților. Tata a decedat în 2013 și încă o mai am pe mama în grijă.

Pentru mine, familia a fost motivația și forța de a merge înainte, orice s-ar întâmpla.

Cred în reîncarnare și cred că ne alegem părinții și familia înainte să venim pe pământ, pentru a ne ajuta reciproc în misiunea din această viață.

Sunt pasionată de actorie, psihologie și sport. Îmi plac câinii, pisicile și oamenii.