Cum a ajuns o fostă producătoare TV să scrie unul dintre cele mai citite thrillere ale anului. Interviu cu Sue Hincenbergs, despre planuri de pensie, prietene periculoase și umor negru

Alina Popa

Publicat 14. 10. 2025

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Adaugă PRO TV ca sursă preferată în Google

Sue Hincenbergs este o fostă producătoare de televiziune care a lucrat la mai multe emisiuni răsplătite cu premii, de la sitcomuri la emisiuni de lifestyle. A fost redactor pentru două emisiuni naționale zilnice, inclusiv pentru cel mai longeviv matinal din Canada, apoi s-a reorientat spre evenimentele musicale live. Planuri de pensie este romanul ei de debut, plin de un umor savuros de negru. Cu un simț fin al observației și o doză sănătoasă de sarcasm, scriitoarea aduce o voce fresh în peisajul noir contemporan.

„Planuri de pensie” a atras cronici entuziaste din partea criticii și un fanbase internațional pasionat de eroine imperfecte, crime bine gândite și umorul negru al vieții reale. The Retirement Plan este debutul spectaculos al scriitoarei Sue Hincenbergs, devenit rapid #1 National Bestseller la lansare în 2025. O comedie neagră plină de inteligență și ritm, cartea a cucerit cititorii și presa de specialitate prin mixul savuros de umor, crime și emoție autentică.

Într-o perioadă în care literatura crime feminină cunoaște un nou val de succes la nivel global, Crime Scene Press aduce în România unul dintre cele mai savuroase și neașteptate thrillere ale anului: „Planuri de pensie”, de Sue Hincenbergs – o poveste captivantă despre prietenie, eșecuri maritale și... potențial omor cu premeditare.

​Lansat anul acesta în traducere românească (trad. George Arion Jr.), romanul a devenit rapid unul dintre cele mai căutate titluri ale editurii, o dovadă clară că publicul român e gata să descopere eroine trecute de prima tinerețe, aflate în cea mai periculoasă formă a lor.

The Retirement Plan este atât întunecat și amuzant, cât și profund emoțional. Cum ai reușit să găsești echilibrul între comedie și crimă?

Atât în viață, cât și în artă, îmi place când oamenii nu se iau prea în serios. Totuși, am vrut ca povestea să fie inteligentă și surprinzătoare, nu o comedie bulevardieră, așa că am încercat să găsesc un echilibru realist și ușor de înțeles, fără să exagerez și să devină ridicol.

Există foarte mult material amuzant în relațiile de prietenie și în căsnicii, pentru că personajele se cunosc foarte bine între ele. Mi-a plăcut să exploatez asta, dar, cum personajele făceau lucruri greșite, chiar dacă râdeau, aveau nevoie și de momente în care să regrete situația în care se aflau.

Ce te-a inspirat să scrii despre trei femei care complotează să-și omoare soții după pensionare?

Când ești în treizeci de ani, toată lumea te întreabă când te căsătorești sau când faci copii. Dar pe măsură ce îmbătrânești, întrebările se schimbă. Am fost șocată prima dată când cineva m-a întrebat: „Când te pensionezi?”

După aceea, mă uitam la lista noastră de bunuri, pensii etc., încercând să calculez când am putea ieși la pensie, și am observat polițele de asigurare de viață ale soțului meu. M-am gândit: „Dacă i s-ar întâmpla ceva, aș putea să mă pensionez mâine.”

Am împărtășit acest gând cu prietenele mele și am râs toate copios. Dacă soții noștri ar muri în același timp, da, ne-ar fi dor de ei, dar ne-am avea una pe cealaltă — și, vai, ce distracție am avea cu toți banii ăia!

Să rețineți, conversația a avut loc după câteva sticle de vin și, evident, nu vorbeam serios! Cred că unul dintre soți chiar a strigat din camera alăturată: „Hei! Ce e așa de amuzant acolo?”

Cum a prins viață personajul Hector, frizerul / asasinul plătit?

Cu ani în urmă, un frizer misterios a apărut la salonul de la colț, unde soțul meu își tundea părul. Andy stătea pe scaun, în timp ce noul frizer își ascuțea briciul pe o curea. În timp ce trăgea lama înainte și înapoi, se uita în oglindă cu o privire absentă, iar soțul meu se întreba – de unde a apărut omul ăsta și ce o fi văzut în viața lui?

Când mi-am dus cei trei băieți la tuns, am observat și eu: avea o prezență severă, intimidantă, și mi-am notat mental că, dacă aș avea vreodată „probleme”, acest frizer ar putea fi genul de om care „rezolvă lucruri”.

Așa că atunci când Pam și Hank aveau nevoie de un asasin, m-am inspirat, firește, din singurul personaj misterios din cartier care părea potrivit.

Romanul are mai multe răsturnări de situație — le-ai planificat de la început sau au apărut pe parcurs?

Cunoșteam majoritatea punctelor-cheie ale intrigii, dar nu pe toate. Am găsit recent o captură de ecran făcută la jumătatea scrierii cărții, despre un detaliu care a devenit ulterior un moment crucial. Interesant este că am descoperit acel element abia după trei luni de lucru – și totuși, a devenit un eveniment esențial. (Sugestie: era legat de un serial TV.)

De la început mi-am dorit să scriu ceva ce mi-ar plăcea mie să citesc. După fiecare capitol, mă întrebam: Ce aș vrea să se întâmple mai departe? Ce m-ar surprinde? — și apoi scriam acel lucru.

Cât de mult din prietenia lui Pam, Nancy și Shalisa se bazează pe propriile tale experiențe cu prietenele apropiate?

Foarte mult!

La fel ca personajele din roman, eu și soțul meu ne-am făcut prieteni buni când băieții noștri erau mici și făceau sport. Acum copiii sunt mari, dar noi, părinții, am rămas prieteni. Într-o seară, înainte să încep să scriu cartea, cele trei cupluri erau la noi la cină. M-am uitat în jurul mesei și mi-am amintit cât de trist era când prietenii părinților mei au început să se stingă rând pe rând. În acel moment, am realizat cât de prețioasă e prietenia noastră, dar și cât de repede ar putea trece acest capitol al vieții. M-am gândit: care dintre noi va muri primul? — și, practic, aceea este prima frază a cărții.

Scene precum condusul împreună în monovolum, pedichiura făcută cot la cot, statul la masă în bucătărie și deschiderea frigiderului altcuiva ca să iei vin — toate sunt inspirate direct din viața noastră.

Ai lucrat mulți ani în televiziune. Cum ți-a influențat acest lucru stilul de a spune povești?

Am învățat că trebuie să captezi rapid atenția publicului și să lupți pentru a o menține. Cred că același lucru se aplică și la citit, așa că am încercat să scriu o poveste care să se miște repede și să mențină interesul.

De asemenea, în televiziune am pus mereu accent pe diversitate și reprezentare, atât pe ecran, cât și în culise. Fără să-mi dau seama, am făcut același lucru „distribuind” personajele romanului. Cred că asta creează o comunitate mai realistă, chiar și într-o ficțiune.

Ți-a fost greu să treci de la producția TV la scrierea unui roman?

În televiziunea de dimineață, jumătate din timp îl petreceam căutând povești bune. Când găseam una, abia așteptam să o spun tuturor și apoi telespectatorilor. Scrisul unei cărți aduce același entuziasm — doar că acum nu mai trebuie să găsesc povestea, ci să o creez.

Diferența e că, în TV, totul se face în echipă. În timp ce, acasă, în biroul meu, toate deciziile îmi aparțin mie.

Cum arăta rutina ta de scris când ai început The Retirement Plan?

În primele patru luni scriam romanul în paralel cu un proiect TV. Lucram ziua la birou, apoi strecuram o oră sau două de scris seara și zile întregi în weekend. După ce acel contract s-a încheiat, m-am dedicat complet cărții, fără zile libere, dorind să o termin înainte de următorul proiect.

Imediat ce mă trezeam, începeam să mă gândesc la ce aveam de făcut în acea zi. Mă plimbam 45 de minute cu câinele, meditând la scena pe care urma să o scriu. Dacă aveam o idee, o înregistram pe telefon; dacă nu, petreceam mai târziu jumătate de oră încercând să-mi amintesc „geniala” idee pierdută.

După ce ajungeam acasă, îi pregăteam micul dejun câinelui și mie, apoi mă așezam la computer și scriam de la 9:30/10 până pe la ora 17.

Ești genul de scriitor care planifică totul sau lași povestea să te ducă?

Un pic din ambele. Am niște repere despre momentele importante, apoi scriu până ajung acolo. Dar dacă apare o idee mai bună pe drum, o urmez și adaptez restul.

De exemplu, există un moment în carte când un personaj deschide o ușă și în fața lui apare altcineva. Știam cine ar trebui să fie, dar în timp ce scriam numele, mi-a venit în minte un alt personaj.

Am rămas uimită și am gândit: Da! Asta e și mai bine! A trebuit să mă întorc și să construiesc scena astfel încât prezența acelui personaj să aibă sens. Cred că a ieșit foarte bine.

Am învățat că uneori trebuie să te lași purtat de poveste – chiar dacă pare un șofer de pe bancheta din spate, foarte insistent.

Cum a reacționat familia ta când a citit cartea – mai ales soțul?

Soțul meu, în sfârșit, a făcut ordine în garaj și acum pot să-mi parchez mașina înăuntru.

Dar, serios vorbind, nu a citit cartea până după ce s-a vândut. Știa mare parte din intrigă, iar pentru dialogurile masculine i-am cerut opinia. Când, în sfârșit, s-a apucat de citit, îl auzeam din cealaltă cameră: „Hai, serios?!” Probabil se referea la pantofii lăsați în hol, hainele de pe cadă și mâncarea tailandeză.

Cum am spus – scrii despre ceea ce cunoști.

Cum ai reacționat când ai aflat că The Retirement Plan va fi publicat la nivel mondial?

Am fost uimită. Ca scriitoare debutantă, am petrecut ore întregi la birou fără să știu dacă ceea ce fac e bun. Nu e ca la contabilitate, unde la final coloanele se potrivesc și știi că ai făcut treabă bună. În scris, un capitol mă putea face să râd sau să plâng, dar nu știam dacă va avea același efect asupra altora.
Așa că faptul că romanul meu a ajuns în lume și a fost primit atât de bine a fost profund satisfăcător și validant.

Care a fost cel mai surprinzător feedback primit de la cititori?

Am explorat în căsătoria mea și în prieteniile mele scenarii pe care le consideram amuzante sau enervante, și mă uimește faptul că atât de mulți oameni găsesc aceleași situații ca fiind familiare. Nu mi-a trecut prin minte că să fii territorial cu mâncarea rămasă de la masă (resturi) este practic un sentiment universal.