Între poliție, război și literatură - cum scrie Olivier Norek despre curaj și supraviețuire: „Poate că, văzând atâtea lucruri, am simțit nevoia să le povestesc”

Publicat 28. 5. 2026

Copiază legătură Distribuiți pe Facebook Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Telegram Distribuie pe Twitter

Adaugă PRO TV ca sursă preferată în Google

Puțini autori pot scrie despre violență, supraviețuire și curaj cu autenticitatea lui Olivier Norek. Fost polițist în Seine-Saint-Denis timp de aproape două decenii și fost lucrător umanitar în zone de conflict, Norek și-a construit reputația prin thrillere intense, profund ancorate în realitate.

Cu „Războinicii iernii”, roman publicat în limba română la Crime Scene Press, autorul face pasul spre romanul istoric și oferă una dintre cele mai puternice povești despre rezistență și sacrificiu apărute în ultimii ani.

Inspirat de evenimentele reale ale Războiului de Iarnă din 1939, romanul urmărește lupta disperată a Finlandei împotriva invaziei sovietice și legenda lunetistului Simo Häyhä, „Moartea Albă”, devenit un simbol al curajului în fața imposibilului. Distins cu importante premii literare în Franța și considerat unul dintre romanele anului 2025 de publicația The Guardian, „Războinicii iernii” este o poveste despre oameni obișnuiți împinși la limite extreme de istorie.

În acest interviu, Olivier Norek vorbește despre documentarea minuțioasă din spatele cărții, despre fascinația pentru destinul lui Simo Häyhä și despre felul în care literatura poate reda vocea celor pe care războiul încearcă să-i reducă la tăcere.

Ați petrecut aproape două decenii în poliția judiciară. Ce v-a determinat să renunțați la cariera din forțele de ordine pentru a scrie full-time?

Când eram căpitan de poliție, m-am specializat în răpiri cu cereri de răscumpărare și omucideri, adică exact baza oricărui roman polițist bun. Poate că, văzând atâtea lucruri, am simțit nevoia să le povestesc.

Am cunoscut secretele și mecanismele, intrigile și abisurile sufletului omenesc… De fapt, e ca și cum m-aș fi documentat timp de peste 15 ani pentru a scrie romanele de astăzi.

Romanele dumneavoastră sunt adesea ancorate în realism. Cu Războinicii iernii intrați în zona ficțiunii istorice. Ce a inspirat această schimbare?

Unui autor care a fost anchetator, să descopere un episod uitat din istorie îi stimulează inspirația. În 1939, Rusia, cu 171 de milioane de locuitori, încearcă să invadeze Finlanda, care avea doar 3 milioane. Un conflict dezechilibrat și nedrept care ne amintește inevitabil de un altul.

Acesta este unul dintre principalele motive care m-au convins să scriu această poveste despre care nu știam absolut nimic.

Am vrut să povestesc un război la nivel uman, o oroare la scară umană, pentru că istoria uitată este condamnată să se repete. Trebuie să mărturisim și să scriem întruna aceste povești. Să ne amintim că, dacă forța Europei trebuie să fie diplomația, curajul unui lider este să evite războiul cât mai mult posibil.

Războiul de Iarnă este un episod mai puțin cunoscut de mulți cititori. De ce credeți că încă rezonăm cu acest conflict și astăzi?

Lumea este străbătută de aproximativ 30 de conflicte armate, majoritatea necunoscute și puțin mediatizate. Aceste conflicte sunt asemenea unor scântei care, în orice moment, se pot aprinde și pot incendia planeta.

Suntem niște gimnaști care fac echilibristică deasupra unui abis, iar fiecare minut de libertate trebuie savurat ca un dar prețios. Trebuie să dezbatem cuvinte înainte de a ne lupta cu pumnii, să alegem inteligența și diplomația înaintea violenței și să facem imposibilul pentru a păstra pacea, dar să fim întotdeauna pregătiți să-i apărăm pe cei pe care îi iubim. Si vis pacem, para bellum.

Este, în fond, un roman de război pacifist. Vorbește despre actualitatea noastră și ne avertizează. Eu vorbesc despre Războiul de Iarnă, dar, printre rânduri, vorbesc și despre Ucraina. Inamicul e același – Rusia, dezechilibrul de forțe, soldați și armament este același. Dar ceea ce leagă cu adevărat aceste două povești este curajul extraordinar al unui întreg popor, nu doar al soldaților săi.

Cum ați documentat evenimentele Războiului de Iarnă fără să pierdeți ritmul și tensiunea unui thriller?

A fost partea cea mai grea. Dacă am fost un elev slab la școală, mai ales la istorie, acest lucru a fost provocat mai ales de faptul că trecutul mi-a fost predat doar prin date și fapte, niciodată prin emoții și individualități.

Așa că am povestit acest război concentrându-mă pe sufletul personajelor. Am spus această poveste ca pe un thriller extraordinar.

Portretizarea soldaților le evidențiază atât vulnerabilitatea, cât și reziliența. Ce proces emoțional a fost implicat?

Am fost soldat în armata franceză și logistician umanitar în fosta Iugoslavie în timpul războiului din Balcani. Am fost căpitan de poliție, iar din munca mea au făcut parte cele mai cumplite crime.

Desigur, nu am fost soldat pe front, dar știu ce înseamnă vulnerabilitatea și reziliența. Mi-am folosit propriile emoții pentru a mă apropia cât mai mult de cele ale soldaților din Războiul de Iarnă.

Olivier Norek/ ​Foto: Getty Images

Tacticile de gherilă, precum strategia „motti”, joacă un rol important în carte. Ce v-a fascinat cel mai mult la aceste metode neconvenționale?

Am fost fascinat de modul în care finlandezii au transformat peste noapte un tren de marfă într-un tren blindat, plin de mitraliere și mortiere, pentru a străpunge liniile inamice folosind căile ferate.

A fost prima dată în istorie când a fost folosit un tren blindat! Este imaginea perfectă a ingeniozității și inteligenței finlandezilor într-un conflict atât de dezechilibrat.

V-a afectat personal să scrieți despre astfel de condiții extreme și violență?

Deloc. După cum spuneam, am dus o viață agitată, care mi-a permis să văd ce e mai rău în oameni. Cred că am pielea groasă și inima puțin antiglonț.

Ați primit numeroase premii, inclusiv Prix Renaudot des Lycéens și Prix Jean Giono. Cum influențează aceste recunoașteri scrierea dumneavoastră?

Nu pot decât să reiau o frază a scriitorului Sorj Chalandon: „Premiile sunt bune, dar trebuie să știi să te ridici după ele.”

Succesul unui roman durează doar o vreme, apoi începi inevitabil să te gândești că trebuie să faci ceva și mai bun, iar de acolo începe un drum teribil al îndoielilor și al întrebărilor.

Față de romanele de suspans, ați simțit o responsabilitate suplimentară atunci când scrieți despre personaje și evenimente istorice reale?

Enormă. Nu mai povestesc despre personaje inventate, vorbesc despre femei și bărbați care au existat cu adevărat și care au copii și nepoți cărora le datorez adevărul despre curajul înaintașilor lor.

Cea mai mare onoare a mea a fost că veteranii acestui război au citit cartea și au vrut să mă întâlnească. Mi-au spus: „Ne-am regăsit în ea și, uneori, lectura a fost dificilă.”

Am avut și marea cinste de a primi Medalia de Onoare a Leului Finlandei, acordată chiar de președintele republicii. Să scrii despre viața altora este o responsabilitate uriașă.

Există o scenă care surprinde esența mesajului cărții?

Dacă 400 000 de soldați au plecat să-și apere țara, 100 000 de femei i-au însoțit. Ele se numeau Lotta, iar curajul și determinarea lor au făcut posibil imposibilul: rezistența în fața colosului rusesc.

Credeți că erau doar infirmiere sau că lucrau la cantină? Nicidecum. Erau și operatoare radio, fabricau muniție și serveau drept mesagere, alergând dintr-o tranșee în alta, sub o ploaie de gloanțe, pentru a transmite informații vitale.

În acel infern, speranța de viață a unui mesager era de aproximativ 30 de minute. Cunoașteți pe cineva care ar avea astăzi un asemenea curaj?

Finlanda este țara de astăzi și datorită lor.

Privind spre viitor, vă vedeți continuând să explorați ficțiunea istorică sau revenind la romanul polițist contemporan?

Scriu poveștile de care mă îndrăgostesc. Dacă este o poveste despre polițiști, va deveni un roman polițist. Dacă este despre iubire, va fi o poveste de dragoste. Dacă vorbește despre trecut, va fi un roman istoric.

Povestea este cea care îmi călăuzește stilul și condeiul. Dar acum lucrez deja la un nou roman polițist cu singurul meu personaj recurent, căpitanul Coste, aflat la a cincea aventură.

Ce sperați să descopere cititorii români în ediția publicată de Crime Scene Press?

Că poți teoretiza războiul, poți vorbi despre strategii, victorii și înfrângeri, dar, când tragi linie, războiul se hrănește din sângele copiilor țărilor care se confruntă cu el.

Despre acești soldați și despre aceste Lotta am vrut să vorbesc înainte de toate. Despre curaj, fraternitate și sacrificiu.