Dincolo de culori: Alex Daragiu, omul din spatele brandului Alpaca
Citeste mai mult despre:
Divertisment,
Actualizat
Pentru puștii care îi urmăresc activitatea, Alpaca e tipul ăla care îi face să simtă că a fi „limited edition” (sau diferit) e unul dintre cele mai mișto lucruri care ți se poate întâmpla în viața asta.
Pentru advertiseri și restul lumii AlpacaLegion e un brand de succes care se traduce în aproape 300.000 de followeri pe YouTube, 50.000 de followeri pe Instagram, peste 22.000 pe Facebook și așa mai departe. Pentru presă, Alpaca e un băiat parțial neobișnuit, parțial genial, care asociază cuvintele, literele, ecuațiile matematice și oamenii cu imagini și culori. Pentru mine Alpaca e Alex-și-atât, un băiat care izbește realitatea cu 1.000 de culori, visuri și idei la oră, mai ceva wrestlerii ca din Raw și SmackDown.
******
Uită-te pe YouTube şi vei vedea trei sferturi de poveste. O grămadă de povești. Scurte, scurte, împleticite, surprinzând esenţialul. Uită-te în librării şi o să vezi că lumea cumpără roman cu o furie neînchipuită. Acolo iar ai poveste. Uită-te la muzică şi o să vezi cum și acolo lumea s-a întors la poveste, la muzica aia adevarată. Chiar şi maneaua e în criză. Ce se întâmplă în muzică se mixează. Improvizaţie? Nu prea. Sau nu chiar. Doar adunat poveşti vechi pentru un sunet nou. Televiziunea? La fel. Filmele proaste de pe toate canalele scot poveşti proaste, telenovela românească sau străină tot poveste îi dă lumii. Nicicând foamea de povești nu a fost mai mare. Și vlogging-ul se reduce, cumva, tot la asta: la abilitatea de a spune o poveste. Una cât mai bună. Al naiba de bună.
******
Pe Alex / Alpaca l-am întâlnit în Rockers. Părea un loc bun, știam că în Rockers au multe discuri din alea vechi, din vinil, printre care și unul cu Pink Floyd, băieții ăia care pe la sfârșitul anilor ’70 cântau „Green is the color”. Părea un loc nimerit. Altfel nu prea știam ce vreau de la interviul cu Alex, dar știam sigur ce nu vreau: nu voiam să spun povestea deja spusă pe burtierele televiziunilor - un vlogger care nu știa să scrie și să citească și-a creat propriul sistem de învățare, în care literele și cuvintele sunt indexate sub formă de culori sau spectre de culori.
Voiam mai mult o oglindă spartă pe care s-o pun în fața omului care o să citească textul ăsta. Și mai voiam să-l las apoi pe omul ăla să facă cu oglinda aia tot ce vor el și mintea lui să facă.
În filmul lui Alex
Când te așezi față în față cu Alex nu îți ia mult timp până să îți imaginezi în capul tău că literele din cuvintele lui stau suspendate între voi, cam ca mici drajeuri în culori inventate și în culori care încă nu s-au inventat, iar literele lor au formă rotunjită, cam așa cum se scria la sfârșitul anilor ’70 pe coperțile discurilor de vinil cu Led Zeppelin și Pink Floyd - ca alea câteva care zac împrăștiate lângă un perete din Rockers. Ăsta e vibe-ul pe care ți-l dau primele cinci minute de stat față în față cu Alex.
Îl întreb ce i-ar plăcea să fie întrebat la asemenea interviuri și nu e întrebat niciodată. Ce poveste i-ar plăcea să spună, dar nu poate niciodată pentru că nimeni nu îi aruncă la fileu întrebarea AIA?
Râde.
„Asta chiar e o întrebare bună. Uite, cred că mi-ar plăcea să aud și întrebări mai personale. Tipul de întrebări care te bagă în filmul persoanei respective înainte să vezi ce face ea. Cred că întrebările astea sunt importante. Dacă tu ai un background și omul ăla vrea să-l ilustreze într-un fel sau altul, el trebuie să știe de unde vii, ce ai făcut, ca să înțeleagă cu cu cine vorbește. Lucruri simple, de genul: povestește-mi o experiență a ta de când erai mic și care și-a plăcut sau displăcut. Sau să te întrebe dacă ai animale. Și povestea animalului e importantă de multe ori: de ce l-a luat, de unde l-a luat și așa mai departe. Cam asta. Lucruri personale, dar fără întrebarea aia enervantă și basic: ce mai faci?”
Dacă stai să te gândești, da, cam așa e, întrebarea „ce mai faci?” e ca și cum ai arunca un cameleon într-o pungă de Skittles. E foarte „confusing”. Nu știi dacă omul din fața ta e doar politicos sau dacă chiar îi pasă și vrea să știe ce faci. Și mai e un soi de joc de cuvinte inutil și enervant, care îți țiuie în cap ca un cosaș sâcâitor ce ține să îți facă o serenadă. Sub papuc. La ora 3 dimineața. Sau direct în ureche, lângă timpan. Așa că trecem peste „ce mai faci?” și îl întreb ce și-a dorit: care-i treaba cu Tessy, cățelușa care apare în mai toate vlog-urile lui.
Își pune în ochi cele mai strălucitoare și zâmbărețe luminițe pe care le găsește în amintirile de la Crăciun și începe.
În foto: Tessy, cățelușa lui Alex
„Pe Tessy am găsit-o în ploaie, într-o zi când mă duceam la mătușa mea. Era un fel de șobolan mic, maro, într-un colț, schelălăia pe-acolo. Eu nu aveam voie cu câini acasă, așa că nu mi-a trecut nicio clipă prin cap ideea că o s-o adopt. […] În primele câteva zile am ascuns-o sub masă, în cameră. Nu găsisem un cățel fericit, așa că la început era foarte speriată și nu prea puteai să te apropii de ea, iar când te apropiai de ea se răstea la tine, mârâia, nu te lăsa s-o atingi, voia s-o lași într-un colț. Așa că la început a fost ușor s-o ascund pentru că nu făcea zgomot, nu pleca niciodată din colțul ei. A început să fie greu s-o mai ascund doar când am început să mă împrietenesc cu ea. Pentru că începuse să facă zgomot. Mama și tata au descoperit-o într-un final și mi-au zis că trebuie dată înapoi dacă e a cuiva. Am sperat să nu fie a nimănui. [...] Acum suntem prieteni, e prietenoasă, fericită, doarme, e okay.”, spune Alex.
Cerculețe pe o foaie de hârtie
Dacă stai să te gândești, poate că Alex are dreptate. Povestea lui Tessy chiar te bagă în filmul lui și te lasă să ghicești că – maybe, just maybe - băiatul drăguț, haios, cu minte brici și zâmbăreț din fața ta nu a fost mereu atât de „self-confident” cum e acum, la ora 18:30, la o masă din Rockers. Până la urmă sfârșim prin a iubi și prin a salva doar ceea ce ne seamănă într-un fel sau altul, nu așa scriu prozatorii ăia siropoși prin romanele lor leșinate, de doi lei? Așa că îl întreb cine e el, de fapt. Cum a apărut Alpaca?
„Păi. Povestea e cam așa: în clasa mea era un grupuleț mai mic, restrâns, din care făceam parte. Și mai era grupul ciudaților, din colțul clasei. În fine, ideea e că atunci când voiai să te exprimi într-un fel sau altul, să vorbești cu alții, era mai ciudat, pentru că făceai o glumă, ei ziceau haha, după care râdeau de tine. […] Când a apărut YouTube-ul, mi-am dat seama că puteam să fac clipuri cu ceea ce voiam să zic într-un mod în care să-i facă pe colegii mei să nu râdă de mine, ci cu mine. Făceam parodii la jocuri, de exemplu, apoi le dădeam link-urile pe Skype, ca să poată să se uite la ele. Unul dintre clipurile alea a ajuns viral, s-au strâns niște abonați și așa a început totul, practic. A început ca o glumă, nu am plănuit nimic. YouTube-ul a fost pur și simplu o platformă pe care să-mi pun clipurile, un fel al meu de a relaționa cu lumea din jur.”, spune Alex.
⏩ Fast forward ⏩ și AlpacaLegion a devenit o platformă care le oferă copiilor din ultima bancă un spațiu în care pot să fie ei înșiși. Și dovada că a fi „limited edition” (sau diferit) e unul dintre cele mai bune lucruri care ți se poate întâmpla în viața asta.
La sfârșitul zilei AlpacaLegion e (și) despre asta. Despre a le arăta puștilor că e okay să fii oricum ești. Că nu contează dacă ești pui de alpaca, capibara, trandafir japonez, suricată, monstru spațial sau prințesă roz, câtă vreme ești autentic. Câtă vreme ești autentic, o să fii mereu „relatable” pentru oamenii care contează. Așa cum e și Alex pentru cei 300.000 de oameni din „legiunea” care îi pândește fiecare postare de pe Instagram și fiecare filmuleț de pe YouTube.
În foto: Alex și Cătălin Măruță
„Cerculețul ăsta pe care l-am făcut e o chestie personală, eu încă nu pot să percep amploarea, că sunt sute de mii de oameni care se uită la mine, la un clip al meu. Eu percep mereu ca și cum fac un clip pentru un grup restrâns de prieteni, ăsta e feeling-ul. […] E important să păstrezi în cerculețul ăla relatable-ul ăsta de care ai zis tu. Eu, de exemplu, am fost un băiat care făcea clipuri din timidatate la început, că practic asta a fost toată schema, mi-era rușine să vorbesc cu ăia din clasă, să le spun o glumă. Practic asta fac și acum, doar că nu o mai fac cu colegii de clasă, ci cu alți oameni. […] E logic ca atunci când te uiți la povestea unui băiat ca mine, care reușește să facă ceva, să te simți inspirat, să ai o motivație. Și încă ceva: orice lucru rău pe care îl pățești sau care ți se spune de cei din jur... toate astea trebuie să le folosești ca să scoți ceva bun, să faci ceva constructiv în viitor.”
În spatele gecilor din spatele clasei
„Ceva constructiv”. Să scoți ceva constructiv. Par vorbe mari, dar șmecheria e că nu sunt. Și Alex a scos ceva bun din vremurile în care era bullied în școală pentru că vedea lumea altfel decât o vedeau restul.
„În generală aveam un prieten care, la fel ca mine, era foarte timid. Doar că el plângea când se lua lumea de el. Și eu nu înțelegeam de ce se luau de el. Pentru că nu era ca și cum le făcea ceva. […] Ca să înțelegi, eu aveam oroare până și de ieșitul din bancă, aveam oroare de orice însemna ieșit din mica mea zonă de comfort. Stăteam, literally, cel mai separat posibil. La interiorul băncii și în colț. Iar dacă nu puteam să stau așa, mă băgam în geci. În ultima bancă, aproape de gecile din spatele clasei. Și am văzut că și el stătea la fel, doar că în colțul opus. Ideea e că eu eram deja obișnuit, colegii nu se mai luau de mine pentru că se plicitsiseră, știi cum e, dacă îi dai cuiva peste mână și ăla nu îți dă nicio reacție, nu plânge, nu face nimic, până la urmă îl lași în pace pentru că n-ai cu cine. […] Dar el plângea când se luau de el. Așa că de obicei mă băgam între ei și el. Încasam eu loviturile în locul lui. Și când s-a terminat clasa a 8-a am primit de la colegul ăsta al meu o scrisoare cu un desen pe care îl făcuse mai demult. Mi-a scris că îmi mulțumește foarte mult pentru că l-am ajutat mereu și a pus niște culori la final. N-am știut niciodată care era treaba cu culorile alea, dacă nu cumva se gandea ca asa inteleg cel mai bine ce zice.”
„E mult mai ușor să îți bați joc de altul decât să îți dai seama de de issues-urile pe care le ai tu."
Alex îmi explică și de ce crede el că unii oameni îi chinuiesc pe alții fără niciun motiv.
„Pentru că e ușor. E mult mai ușor să distrugi decât să construiești. E mult mai ușor să te bați cu altul decât să te bați cu tine și cu propriile tale nesiguranțe. E mult mai ușor să îți bați joc de altul decât să îți dai seama de complexele tale, de issues-urile pe care le ai tu și să le rezolvi. E mult mai ușor să le ascunzi. În momentul în care cineva se ia de tine dintr-un motiv sau altul, tu trebuie să știi că acel cineva are problemele alea cu el însuși, de fapt. Și nu vrea să le rezolve. Sau nu e în stare să le rezolve. Luându-se de altul simte că scapă el. E ca și cum, de exemplu, vrei să ții o dietă. E mult mai ușor să te duci la altul și să îi spui să țină el dieta aia decât să o ții tu. De cele mai multe ori e mult mai greu să te înțelegi tu pe tine, să te înțelegi singur decât să îl înțelegi pe altul. Cred că asta e baza bullying-ului, în general: te iei de alții pentru că nu poți să te iei de tine. Și pentru că nu vrei să te iei de tine.”
La final îl întreb dacă vede și oamenii în culori. Fața i se arcuiește într-un zâmbet călduț, solar, cumva contrastant cu lumina rece a lustrei de deasupra noastră.
„Da. Orice am văzut prima oară atunci când nu înțelegeam prea multe am asociat în primul rând cu culori și mai departe am atribuit culorilor și sentimente, simboluri, cât să pot să le diversific cât mai mult. Acum - având un fel de hartă în cap a tuturor chestiilor pe care le știu și aș putea în mare parte să le înțeleg - am atribuit și niște culori, niște spectre de culori. Și nu-s numai culori, sunt și forme, de exemplu. Acum doar adaug peste informație. Mai adaug, de exemplu un sentiment: cum mă simt față de lucrul ăla sau cum e persoana aia.”
„Pe mine în ce culoare mă vezi? All-black, ca rochia?”
Râde.
„Nu, n-are nicio legătură. Verde.”
******
Când Alex pleacă de lângă tine nu îți ia mult timp până să îți imaginezi în capul tău că literele din cuvintele lui încă stau suspendate deasupra ta, în aer, înghețate cam ca mici drajeuri în culori inventate și în culori care încă nu s-au inventat, iar literele lor au forma colțuroasă, ca și cum ar fi bucăți ciobite dintr-o oglindă spartă și aruncată în fața ta, omul care citește textul ăsta. Sau, dacă preferi, formă rotunjită, cam așa cum se scria la sfârșitul anilor ’70 pe coperțile discurilor de vinil cu Pink Floyd, băieții ăia care credeau că „green is the color”.
Gallery
Parteneri editoriali
Videoclipuri cu știri
